Experimente

 

Cumde este posibil instaurarea unei noi ordini impotriva firii umane? Cateva experimente celebre de psihologie sociala ne explica.

1. Experimentul de Obediență Milgram (difuzarea responsabilitatii)

Cadrul este simplu. Subiectului A i se cere să realizeze un test de memorie pe subiectul B și să îi administreze șocuri electrice atunci când acesta săvârșește erori.

Desigur, subiectul B nu e real, nici șocurile electrice.

În schimb, la experiment participă, pe post de „subiect B”, actori care se plâng și se vaită, cerând ajutorul sau simulând pierderea cunoștinței, în timp ce subiectul A este încurajat să continue să le administreze șocuri.

Marea majoritate a subiecților A au mers mai departe cu testul, continuând să administreze șocuri, în ciuda suferinței „Subiecților B”.

Concluzia: În articolul său despre acest experiment, Stanley Milgram a inventat termenul „difuzarea responsabilității”, descriind procesul psihologic prin care o persoană se poate scuza sau justifica pentru răul pe care îl face alteia, considerând că nu este cu adevărat vina sa, că nu va fi trasă la răspundere, sau că nu avea de ales.

Aplicația: Aproape nelimitată. Toate instituțiile pot folosi acest fenomen pentru a exercita presiuni asupra oamenilor ca să acționeze împotriva propriului lor cod moral.

Armata, poliția, personalul medical – oriunde există o ierarhie sau o autoritate percepută, oamenii vor fi victimele difuzării propriei lor responsabilități.

Observație: A fost făcut un film decent despre Milgram și reacțiile pe care le-a provocat, numit „Experimenter”.

În ultimii ani, au fost exprimate critici importante la adresa acestui experiment, cu articole publicate în presa corporatistă care atacau rezultatele și metodologia folosită, și cu noi „cercetători” care susțineau că experimentul „nu dovedește ceea ce se crede”.

2. Experimentul Pușcăriei de la Stanford

Experimentul: Ceva mai puțin faimos decât experimentul lui Milgram este experimentul realizat de Philip Zimbardo realizat la Universitatea Stanford, în 1971.

Experimentul a creat o închisoare falsă pe durata unei săptămâni, cu un grup de subiecți desemnați să fie „gardieni” și un alt grup de „deținuți”. Ambelor grupuri le-au fost date uniforme corespunzătoare, iar „deținuților” și câte un număr. A fost instituit un set întreg de reguli și proceduri.

Pe scurt, de-a lungul unei săptămâni, „gardienii” au devenit tot mai sadici, aplicând pedepse „deținuților recalcitranți” și recompensându-i pe „deținuții cuminți”, pentru a urmări să-i dezbine.

Numeroși „deținuți” au suferit pur și simplu abuzuri teribile și au apărut bătăi interne între „turbulenți” și „obedienți”.

Deși nu este un experiment în adevăratul sens al cuvântului (nu a existat o ipoteză care să fie confirmată și nici un grup de control), studiul dezvăluie modele de comportament interesante la subiecți.

Concluzia: „Gardienii” au devenit sadici. „Deținuții” au devenit „supuși”. Toate acestea în ciuda absenței oricărei autorități legale și lipsei oricărei obligativități pentru studenți de a rămâne.

Dacă le dai oamenilor putere și îi dezumanizezi pe cei de sub ei, oamenii sfârșesc prin a deveni sadici.

Dacă îi bagi pe oameni la închisoare, oamenii vor acționa ca într-o închisoare.

Pe scurt, oamenii acționează după cum sunt tratați.

Aplicația: Și de data aceasta, nelimitată. Am văzut de-a lungul întregii pandemii: dacă începi să le impui oamenilor niște reguli, majoritatea le va accepta și respecta, acuzând minoritatea că refuză să coopereze.

Forțelor de poliție din lumea întreagă le-au fost date deodată puteri sporite, iar acestea au abuzat de ele prompt, deoarece, în concepția lor, nemascații și nevaccinații nu erau oameni.

3. Experimentul Asch

Iată un experiment mai puțin brutal decât cele ale lui Milgram și Zimbardo, însă cu rezultate probabil mai tulburătoare.

Realizat pentru prima oară de Solomon Asch în anii 1950, cadrul experimentului este simplu: se pun laolaltă un subiect real și un grup de subiecți falși. Pe rând, subiectului real și celor falși li se adresează o serie de întrebări cu opțiuni de răspuns multiple, dar al căror răspuns este de fiecare dată simplu și evident. TOȚI subiecții falși dau răspunsuri FALSE.

Problema este de a afla dacă subiectul real își va menține răspunsul corect, sau va începe să se conformeze grupului.

Concluzia: Deși majoritatea persoanelor și-au menținut răspunsul corect, „rata de eroare” în grupul experimental a fost totuși de 37%, față de 1% în grupul de control.

Aceasta înseamnă că 36% dintre subiecți au sfârșit prin a-și modifica răspunsurile pentru a fi în rând cu majoritatea, deși ȘTIAU că aceasta greșește.

Circa o treime dintre oameni vor simula că și-au schimbat opinia din grija de a fi în conformitate.

Sau, și mai alarmant, își vor modifica realmente convingerile dacă sesizează că sunt în minoritate.

Aplicație: Sondajele măsluite sau inventate, falsificarea numărării voturilor, conturile de „boți” pe rețelele de comunicare virtuală, campaniile înșelătoare sau manipulatoare. Există o sumedenie de instrumente care pot fi folosite pentru a crea un fals consens sau o majoritate măsluită.

Observație: Experimentul a fost realizat de milioane de ori în zeci de forme, dar probabil descoperirea cea mai interesantă este că plasarea doar a unei singure persoane în grup care să fie de acord cu subiectul real a redus Conformitatea cu 87%.

Oamenii detestă să fie voci singulare, dar acceptă să fie în minoritate, dacă au parte de un sprijin cât de mic. Este bine de știut.

4. Experimentul disonanței cognitive al lui Festinger

Este cel mai puțin cunoscut experiment dintre toate, însă este cel mai fascinant.

Experimentul: În 1954, Leon Festinger a conceput un experiment pentru a evalua fenomenul disonanței cognitive. Cadrul său este foarte simplu.

Unui subiect i se dă de îndeplinit o sarcină plictisitoare și repetitivă (inițial: întoarcerea unor piese din lemn pe o masă, dar ulterior experimentul a fost recreat și cu alte sarcini).

După ce sarcina este terminată, subiectul este instruit să meargă și să îl pregătească pe subiectul următor (de fapt un asistent) pentru îndeplinirea sarcinii, mințindu-l și spunându-i cât de interesantă este aceasta.

În acest moment, subiecții sunt separați în două grupuri: unul primește 20 de dolari pentru a minți, celălalt doar 1 dolar.

Acesta este de fapt experimentul real.

Concluzia: După ce i-au mințit pe falșii subiecți și și-au primit banii, subiecții reali participă la un interviu post-experiment și sunt puși să își exprime adevăratele opinii despre sarcina pe care au avut-o de îndeplinit.

Fapt interesant, cei cu 20 de dolari au spus în general adevărul: că au găsit sarcina plictisitoare și repetitivă.

Cei cu 1 dolar au declarat într-o proporție mult mai mare că au găsit sarcina interesantă și că le-a făcut plăcere să o realizeze.

Aceasta este disonanța cognitivă în acțiune.

Practic, pentru cei din grupul cu 20 de dolari, banii au fost un motiv suficient de bun de a-l minți pe următorul subiect, și și-au putut justifica în forul lor lăuntric minciuna.

Însă, pentru cei din grupul cu 1 dolar, micimea recompensei a făcut în conștiința lor minciuna cu totul nejustificabilă. De aceea, și-au creat inconștient propria justificare, convingându-se că nu au mințit deloc.

Pe scurt: dacă le oferi oamenilor o recompensă mică pentru ceva, vor pretinde că se bucură sau că sunt stimulați, pentru a-și justifica singuri un profit atât de mic.

Aplicație: Cazinouri, jocuri pe computer și alte media interactive folosesc același principiu de fiecare dată, oferindu-le jucătorilor recompense foarte mici, știind că aceștia se vor convinge singuri că le-a făcut plăcere să joace.

Marile corporații și marii angajatori se bazează pe acest fenomen pentru a menține salariile jos, știind că lucrătorii plătiți cu puțin au un mecanism psihologic prin care se conving singuri că slujbele lor le produc satisfacție.

Nu-i asa ca totul devine mai usor de inteles, poporul roman nu mai las, nu e mai putin inteligent emotional, dar are ceva cameleonic care-l ajuta sa se adapteze mai usor ca alte popoare.