Cavalerii Templieri
simbolistică, putere, dominație si control
„De-a lungul miilor de ani care s-au scurs, liniile genealogice reptiliene pur-sânge şi hibride au creat o reţea fantastică de societăţi secrete prin intermediul cărora îşi pun în practică Agenda. Marea majoritate a oamenilor nu sunt conştienţi de această forţă de coordonare care le manipulează guvernele şi vieţile. În următoarele trei capitole voi arăta cum a preluat această reţea controlul asupra instituţiilor puterii regale, politice şi religioase, creând în final Statele Unite. Această aparentă „supraputere” nu este decât o marionetă în mâinile Frăţiei Babiloniene din Londra.
Trei dintre cele mai importante societăţi secrete au devenit public cunoscute în secolul XII. Ele există şi astăzi şi numără printre membrii lor oameni de vârf din politica globală, sistemul bancar, cel economic, armată şi mas-media. Este vorba de Cavalerii Templieri, Cavalerii Vindecători[1] ai Sfântului Ioan din Ierusalim şi Cavalerii Teutoni. Cavalerii Vindecători şi-au schimbat numele de mai multe ori. Iniţial s-au numit Cavalerii din Rodos, iar la ora actuală sunt cunoscuţi sub numele de Cavalerii de Malta în varianta „romană-catolică” şi Cavalerii Sfântului Ioan din Ierusalim în varianta „protestantă”. Şeful oficial al Cavalerilor de Malta este Papa, iar cartierul lor general se află la Roma.
Sediul Cavalerilor Sfântului Ioan se află la Londra, iar şeful lor oficial este regele sau regina Angliei. La cel mai înalt nivel, cele două aripi (cea catolică şi cea protestantă) reprezintă de fapt una şi aceeaşi organizaţie. Cavalerii Templieri au apărut cam la aceeaşi dată, în anul 1118 (sau cu patru ani mai devreme), fiind cunoscuţi la început sub numele de Soldaţii lui Christos. Templierii sunt înconjuraţi de mister şi de multe zvonuri contradictorii, dar se ştie că şi-au consacrat ordinul „Mamei lui Dumnezeu”. Ei au folosit imaginea lui Christos ca acoperire, aşa că Mama lui Dumnezeu a fost considerată Maria, mama lui Iisus, dar în limbajul societăţilor secrete reptilo-ariene expresia „Mama lui Dumnezeu” este un simbol al lui Isis, mama fecioară a Fiului egiptean al lui Dumnezeu, Horus, şi respectiv soţia zeului solar Osiris. La rândul ei, Isis nu este decât un alt nume al reginei Semiramida, cea care apare în trilogia Nimrod-Semiramida-Tammuz. Isis/Semiramida mai este cunoscută sub multe alte nume, în funcţie de regiune, cultură şi ţară. Printre acestea se numără: Barati, Diana, Rhea, Minerva, Afrodita, Venus, Hecate, Iuno, Ceres, Luna şi foarte multe altele. Se spune că toate simbolizează luna sau energia feminină în diferitele ei ipostaze. Sediul Lojii Marii Mame a francmasoneriei engleze (Marea Mamă = Semiramida/Isis) se află pe Great Queen Street din Londra (Great Queen = Semiramida/Isis). În final, toate aceste nume au fost inspirate pornind de la Ninkharsag, „Zeiţa Mamă” Anunnaki din care au rezultat liniile genealogice hibride reptilo-umane. Zeii antici, precum Nimrod/Osiris şi nenumăratele nume sub care este cunoscut acesta, simbolizează puterea soarelui sau energia masculină. Aceasta este cunoaşterea secretă pe care s-a întemeiat Ordinul Cavalerilor Templieri. Sursa reptilo-feniciană din care s-au inspirat poate fi văzută pe blazonul lor: crucea roşie pe un fundal alb. Crucea de foc a fost întotdeauna simbolul solar al fenicienilor şi al liniilor genealogice. Ea figurează inclusiv pe steagul englez actual. Încă de la prima apariţie a acestui ordin, templierii s-au înconjurat de cele mai sfidătoare minciuni. Ei au pretins că s-au format pentru a-i proteja pe pelerinii care călătoreau în Ţara Sfântă, deşi în primii nouă ani nu au existat decât nouă asemenea cavaleri. Mare protecţie, ce să zic! Nu trebuie să fii un geniu ca să-ţi dai seama că acest pretext a fost doar o perdea de fum menită să ascundă o altă realitate. Se pare că ei s-au format de fapt ca aripă militară şi de protecţie a unei alte societăţi secrete numită Ordinul Sionului, devenită mai târziu Prioria Sionului. Cuvântul „Sion” vine de la Siona, numele sanscrit (arian) al… soarelui. Şi iarăşi ajungem de unde am plecat. Cartea Sângele sfânt, Graalul sfânt afirmă că printre marii maeştri ai Prioriei Sionului s-a numărat la un moment dat Leonardo da Vinci, care a fost sponsorizat de familia de bancheri Medici, aparţinând Nobilimii Negre veneţiene. Tot ei l-au sponsorizat mai târziu şi pe Cristofor Columb. Printre cei mai importanţi sponsori şi susţinători ai primilor templieri s-au numărat St Bernard, fondatorul Ordinului Cistercian, şi familia franceză St Clair, care s-a stabilit ulterior în Scoţia, sub numele de Sinclair, odată cu invazia normandă asupra Marii Britanii condusă de William Cuceritorul, din 1066. Clanul St Clair/Sinclair este de origine reptiliană, iar marele secret pe care îl ascundeau de fapt templierii era chiar Agenda reptiliană.
Primul Mare Maestru al Cavalerilor Templieri a fost Hughes de Payens, care a fost ales în anul 1124. Acesta era un nobil francez (al cărui nume înseamnă chiar: arian) aliat cu contele de Champagne şi însurat cu o femeie scoţiană de sorginte normandă pe nume Catherine St Clair. Primul centru sau „preceptoriu” templier în afara Ţării Sfinte a fost construit pe domeniul St Clair din Scoţia. Un alt nume care s-a numărat printre primii templieri a fost cel al lui Fulk, conte de Anjou, care a fost tatăl lui Geoffrey Plantagenet şi bunicul regelui Angliei Henry II. Henry a fost cel care a sponsorizat clădirea faimoasei Abaţii Benedictine din Glastonbury, în vestul Angliei, într-un loc considerat sacru din cele mai vechi timpuri.
La vârf, templierii erau înrudiţi cu Cavalerii de Malta, legături care se păstrează până astăzi. Există numeroase legende care povestesc cât de mult se urau între ele aceste două ordine, şi cu siguranţă au existat perioade de conflict şi zâzanie. La vârf, ele nu reprezentau însă decât ramuri diferite ale aceleiaşi organizaţii, al cărei scop suprem era implementarea Agendei reptiliene. În iunie 1099, cruciaţii creştini au dat o nouă „lovitură” glorioasă în numele Domnului, invadând Ierusalimul şi măcelărindu-i pe turcii sarazini şi pe iudeii care trăiau acolo. Această lovitură de maestru a redeschis porţile „Oraşului Sfânt” în faţa pelerinilor creştini, care au început să sosească în număr din ce în ce mai mare prin porturile Jaffa, Tyre şi Acre. Tyre a fost unul din marile centre feniciene. Cavalerii Vindecători au creat în Ierusalim lanţul de hanuri Amalfi, pentru a asigura adăpost şi mâncare vizitatorilor. În timp ce prestigiul şi averea lor creşteau, ei au alcătuit o ramură militară, care a primit binecuvântarea papală în anul 1118, adică exact în anul în care cei nouă cavaleri au pus bazele Ordinului Templier, sosind în Ierusalim pentru a-i „proteja” pe pelerini.
Templierii au primit găzduire într-un sediu de lângă Muntele Templului, locul în care se presupunea că a existat Templul lui Solomon. Unii cercetători cred că templierii au descoperit o comoară de mare valoare, fie documente, fie mari cantităţi de aur, făcând săpături sub Muntele Templului. Oricare ar fi adevărul, cert este că după anul 1126, evenimentele au luat o turnură foarte rapidă. Marele Maestru Hugh de Payens a părăsit Ierusalimul şi a început să adune adepţi pentru a extinde ordinul. El s-a întors în Franţa, unde s-a întâlnit cu St Bernard, apoi cu Abatele de Clairvaux, şi l-a luat cu el pe unchiul templier al lui Bernard, Andre de Montbard. Bernard i-a elogiat în faţa papei Honarius II, iar templierii s-au înfiinţat formal la data de 31 ianuarie 1128, prin Conciliul de la Troyes.
Într-adevăr, numele acestui Conciliu provine de la Troia, marele centru reptilo-arian din Asia Mică, ce a inspirat şi numele Londrei. Templierii făceau parte din aceeaşi grupare de interese, deşi mulţi dintre membrii ordinului aflaţi pe poziţii inferioare nu ştiau neapărat acest lucru. În afara crucii roşii feniciene, printre simbolurile lor s-au mai numărat steagul alb şi negru (alcătuit din două pătrate), craniul şi oasele încrucişate, şi turnul de veghe. Toate aceste simboluri pot fi regăsite de-a lungul secolelor în organizaţiile Frăţiei, inclusiv în cele moderne. Podeaua oricărui templu este pavată cu dale (pătrate) albe şi negre,nu sunt altceva decât templierii . Multe biserici şi catedrale, precum Westminster Abbey şi Notre Dame de Paris, au podelele pavate cu aceleaşi dale albe şi negre, o dovadă în plus că Biserica creştină nu reprezintă decât o acoperire pentru Frăţia Babiloniană.
Mulţi ofiţeri de poliţie, inclusiv cei din Statele Unite şi din Marea Britanie, au pătrate albe şi negre pe uniformă, ca semn că sunt controlaţi de templieri. Craniul şi oasele încrucişate simbolizează – printre altele – ritualurile de magie neagră pe care le-a folosit Frăţia încă din cele mai vechi timpuri. Aceste ritualuri dezgustătoare, care implică de multe ori chiar sacrificii umane, continuă să fie practicate şi la ora actuală. Dacă priviţi blazonul papal sau al Vaticanului, veţi constata că domul Bazilicii Sfântul Petru şi cheile încrucişate ale lui Petru alcătuiesc de asemenea un craniu şi două oase încrucişate.
Toţi sunt o apă şi-un pământ. Nu este exclus ca această temă comună să fie inclusiv explicaţia pentru care, atunci când a compus Evangheliile, familia Piso a numit locul în care a fost crucificat Iisus: Golgota, care înseamnă „locul craniului”. O altă organizaţie secretă a Frăţiei Babiloniene este Societatea Skull and Bones, cu sediul pe drumul care leagă campusul Universităţii Yale de New Haven, în Connecticut, SUA. Este vorba de o societate sinistră, ai cărei membri, alcătuiţi numai din familiile Elitei, sunt băutori de sânge şi practică ritualuri satanice.
Cel mai faimos membru al ei la ora actuală este George Bush Sr., fostul preşedinte al Statelor Unite şi un reptilian care îşi schimbă forma. În plus, este unul din cei mai mari traficanţi de droguri din SUA, un satanist, pedofil şi ucigaş în serie. Voi argumenta detaliat aceste acuzaţii într-un capitol ulterior. Simbolul Turnului de Veghe apare inclusiv pe însemnul organizaţiei Martorii lui Iehova, indicând că aceasta este o organizaţie a Frăţiei care îşi amăgeşte milioanele de membri că este o organizaţie creştină. Unul din fondatorii acesteia a fost Charles Taze Russell, un illumiati de rang înalt, îngropat sub o piramidă. La numai un an după ce au fost creaţi oficial în urma Conciliului de la Troyes, templierii au cunoscut o expansiune incredibilă. Ei au căpătat o constituţie papală, o avere uluitoare, terenuri şi 300 de recruţi din rândurile nobilimii, obligaţi să îşi cedeze întreaga avere la intrarea în ordin. Aşa se face că în scurt timp, templierii au devenit proprietari de pământului în Franţa, Anglia, Scoţia, Spania şi Portugalia, extinzându-se în numai zece ani şi în Italia, Austria, Germania, Ungaria şi Constantinopole. Existau preceptorii şi sate, cătune şi ferme templiere, împrăştiate în întreaga Anglie. Ori de câte ori veţi vedea numele Temple (n.n. Templu) într-un loc englezesc (spre exemplu Templecombe), puteţi fi sigur că este o fostă locaţie templieră. Sediul central al ordinului era la Londra, pe un teren pe care se află la ora actuală High Holborn, iar în anul 1161 templierii s-au mutat într-un nou templu londonez, numit şi astăzi Temple Bar. Aici mai poate fi văzută încă biserica originală, de formă circulară (specifică templierilor), în care există câteva morminte ale membrilor ordinului. În poziţia cea mai importantă, chiar în centrul culoarului principal, se află statuia unei reptile înaripate. Printre proprietăţile templierilor se numărau de asemenea Strand Street şi o mare parte din actuala Fleet Street, care a fost până recent sediul industriei naţionale a presei britanice scrise. Simbolul tabloidului naţional, The Dayly Express, găzduit până recent pe Fleet Street, este un cavaler cu un scut care poartă blazonul templierilor: crucea roşie pe un fundal alb. Proprietăţile templierilor se întindeau până spre râul Tamisa, unde îşi aveau propriile lor docuri. În timpul domniei reginei Victoria, Frăţia a ridicat un obelisc pe malul Tamisei, chiar în acest punct, plasând câte un sfinx de fiecare parte a sa. Obeliscul provine din oraşul egiptean On sau Heliopolis (Oraşul sau Locul Soarelui), fiind cunoscut astăzi sub numele de Acul Cleopatrei.
Obeliscul reprezintă un simbol străvechi, egiptean-arian, al soarelui, sub forma energiei masculine sau a falusului. Astfel de simboluri pot fi văzute în multe locuri, fiind deghizate de multe ori ca monumente în amintirea eroilor căzuţi în războaie, dar sunt plasate în realitate de illumiții. V-aţi întrebat vreodată de ce ar trebui să aibă un monument închinat memoriei soldaţilor căzuţi un obelisc? Şi de ce credeţi că monumentul închinat lui Washington din centrul capitalei Statelor Unite reprezintă un obelisc uriaş? Pentru un motiv cât se poate de simplu: la fel ca toate simbolurile şi formele geometrice sacre, obeliscurile atrag şi generează energie, pe vibraţia pe care o reprezintă.Energia pe care o manifestă orice simbol este specifică formei acestuia, căci simbolurile nu reprezintă decât manifestarea fizică a gândurilor care le-au creat. De altfel, aceşti indivizi nu îşi aşează simbolurile unde vrei şi unde nu vrei numai ca să se amuze. O fac pentru că îi ajută să rezoneze cu anumite câmpuri energetice, pe frecvenţa vibraţiei pe care o doresc. Desigur, ele afectează inclusiv gândurile şi sentimentele celorlalţi oameni care se află în preajma lor.
Pe aceleaşi proprietăţi din Londra ale templierilor se află şi sediul profesiei juridice britanice. Un jurist nu poate deveni avocat decât dacă „vine la Barou (n.n. Bar în limba engleză)” – adică la Temple Bar, intrând în Templul Interior, în cel Mijlociu sau în cel Exterior. Am discutat cu tot felul de oameni care au avut de-a face cu aceste organizaţii şi aceştia mi-au spus că sunt cu adevărat sinistre. Aşa este. Dacă vrei să controlezi oamenii, trebuie să controlezi mai întâi legea, respectiv cine poate şi cine nu poate fi pus sub acuzaţie.
Nu întâmplător, poliţia şi sistemul juridic britanic sunt împănate de illumiții. Toate aceste posesiuni ale templierilor, vechi de secole, sunt situate chiar în inima Londrei, acolo unde se află City-ul londonez, Casa Parlamentului şi Palatul Buckingham; pe scurt, chiar perimetrul din care este controlată lumea întreagă, cel puţin la nivel operaţional, alături de Paris şi de Vatican. De altfel, cel de-al doilea sediu important al templierilor a fost chiar Parisul. La fel ca în cazul Londrei, şi în acest oraş există un obelisc egiptean vechi de 3200 de ani şi situat într-o poziţie cheie, în Place de la Concorde. Cu numai un minut înainte de a suferi accidentul de maşină din anul 1997, în tunelul Pont de L’Alma, prinţesa Diana a trecut chiar pe lângă acest obelisc. Pe la mijlocul secolului al XII-lea, templierii deveniseră instituţia aflată pe locul doi în planul bogăţiei şi al influenţei, după Biserica Romană. Aveau propria lor flotă (pe care flutura steagul cu imaginea craniului şi a oaselor încrucişate) şi propriile lor centre financiare în Paris şi Londra. Aşa a început crearea actualului sistem bancar, care a transformat umanitatea în sclavii unor „bani” inexistenţi. La fel ca şi băncile naţionale, şi ei împrumutau „bani” care nu existau, percepând dobânzi, în cel mai pur stil al Frăţiei Babiloniene. Există un caz bine documentat în care se arată că templierii percepeau o dobândă de 60% pentru ultima rată a împrumutului. Unul din planurile promovate de templieri era crearea unor State Unite ale Europei. Acest vis străvechi s-a împlinit în secolul nostru, fiind implementat de fraţii lor în arta manipulării. Crearea Uniunii Europene, cu banca şi moneda ei unică, reprezintă unul din pilonii centrali ai Agendei Frăţiei.” Un aspect al cunoaşterii avansate moştenite de templieri era cel referitor la reţeaua de linii magnetice şi energetice ale pământului, cunoscute sub nume precum liniile dragonului sau meridiane. Cele mai importante locuri sacre din lume sunt plasate în punctele de intersecţie ale mai multor asemenea linii, unde se creează vortexuri imense de energie. Dacă realizezi un ritual de magie neagră şi un sacrificiu uman într-unul din aceste locuri, energia malefică rezultată va fi transportată de-a lungul liniilor de forţă care emană din vortex, fiind pompată în întreaga reţea. În acest fel, întreaga stare energetică a câmpului magnetic a pământului, în care trăim cu toţii, este afectată. Dacă acest câmp energetic se încarcă cu vibraţia fricii, oamenii vor fi predispuşi să simtă mult mai uşor această emoţie.
Iar forţa cu ajutorul căreia este controlată lumea la ora actuală este chiar frica. Cea mai importantă armă de care a beneficiat Frăţia Babiloniană de la creaţia sa şi până astăzi a fost manipularea fricii. Nimic nu limitează mai mult potenţialul creator al omului de a-şi exprima propriul sine decât frica. De aceea, este de înţeles de ce atâtea biserici creştine au fost construite pe locurile sacre păgâne de altădată şi de ce se realizează atâtea ritualuri satanice sub acoperişul acestor biserici, la adăpostul întunericului. Cei care au finanţat construirea marilor catedrale gotice din Europa, între anii 1130-1250, au fost templierii, cu cunoaşterea lor ezoterică avansată.
Stilul gotic îşi are originea în arta ariană practicată în Orientul Apropiat-Mijlociu. Printre catedralele gotice finanţate şi concepute de templieri s-au numărat Westminster Abbey, York Minster din Nordul Angliei, Chartres din Franţa, nu departe de Paris, şi Notre Dame, chiar în centrul Parisului. Notre Dame (Doamna Noastră: Isis/Semiramida/Ninkharsag) a fost construită pe un loc sacru închinat pe vremuri zeiţei Diana, iar catedrala din Chartres a fost construită pe un alt loc sacru din vechime, în care se adunau cândva druizii din întreaga Europă. Faimoasa capelă a Colegiului Kings din Cambridge, care are la bază simbolul cabalist al Arborelui Vieţii, este considerată una din ultimele mari construcţii gotice din Anglia. Se pare că forma sa este inspirată de catedrala din Albi, construită în secolul al XIV-lea în regiunea din sudul Franţei Languedoc.
Aceasta a fost unul din primele centre ale templierilor şi ale catarilor. În secolele XII-XIII, principala religie din sudul Franţei era religia catară, care conţinea numeroase informaţii ezoterice şi punea la îndoială multe dogme ale Bisericii Romane. Frăţia Babiloniană a trimis semnale de alarmă la Roma, unde se afla marioneta sa, papa Inocenţiu III, care i-a distrus pe catari printr-o „cruciadă” infernală, marcată de torturi şi arderi pe rug, care a culminat cu asediul asupra Castelului catar de la Montsegur din anul 1244. În treacăt fie vorba, doresc să menţionez că folosirea figurilor de reptile numite gargui pentru decorarea bisericilor şi catedralelor creştine s-a răspândit foarte mult în această perioadă. Notre Dame din Paris este literalmente acoperită cu astfel de gargui , multe dintre ele fiind reprezentări în miniatură ale figurilor în formă de reptilă găsite în interiorul şi în jurul piramidelor mayaşe, şi în alte locuri din Mexic. Preşedintele mexican Miguel De La Madrid spunea că mayaşii au fost una din rasele cu care s-au încrucişat reptilienii în formă de „iguane”.
Atât catedrala din Chartres cât şi Notre Dame au fost centre ale adorării Madonei Negre, o altă obsesie a templierilor. Cultul Madonei Negre nu are legătură cu Maria, mama lui Iisus, deşi aceasta era impresia pe care încercau să o lase templierii. În realitate, era vorba de adorarea reginei Semiramida şi a lui Isis/Barati. Egiptenii o reprezentau pe Isis îmbrăcată în alb în ipostaza ei binevoitoare şi în negru în ipostaza ei negativă. Madona Neagră era tot una cu Isis/Barati cea Neagră sau cu regina Semiramida, care era cunoscută în Babilon sub numele de Madona.
Madona Neagră simbolizează folosirea negativă a energiei feminine a „lunii”, în timp ce Soarele Negru simbolizează folosirea negativă a energiei masculine a soarelui. Aceeaşi expresie desemnează însă şi centrul galactic în jurul căruia gravitează soarele şi sistemul nostru solar de-a lungul orbitei sale de peste 26.000 de ani. Spre exemplu, calul alb era un simbol solar al fenicienilor. Lui îi corespunde calul negru, care reprezintă în sistemul inversat de simboluri ale Frăţiei Babiloniene folosirea malefică a energiei solare.
Calul negru este simbolul băncii Lloyds din Marea Britanie, una din organizaţiile principale ale Frăţiei. Statuile Mariei cu pruncul Iisus în braţe din bisericile creştine oglindesc întocmai felul în care o portretizau egiptenii pe Isis cu pruncul Horus în braţe. St Bernard era în mod evident un adept al cultului zeiţei şi s-a născut la Fontaines, lângă Dijon, unul din centrele adorării Madonei Negre. Templierii i-au împărtăşit această pasiune şi şi-au construit propriile lor biserici în formă circulară, indicând astfel principiul feminin. Folosirea pe scară largă a domului sau a „pântecului” de către Frăţie are de asemenea legătură cu acest principiu, printre altele. Sistemul de convingeri intitulat generic New Age a căzut adeseori în capcana credinţei că energia feminină este întotdeauna bună, în timp ce energia masculină nu este la fel de bună, pornind de la starea actuală a lumii, în care predomină energia masculină. În realitate, lumea în care trăim este dominată de ambele energii, dar în formele lor extreme. Nu vorbesc acum de trupurile bărbaţilor şi ale femeilor, ci de energiile masculine şi feminine, pe care cele două sexe au potenţialul de a le manifesta.
Dacă un bărbat îşi suprimă polaritatea feminină, el devine un „macho”, căpătând convingerea că singura manieră de a fi un „bărbat adevărat” constă în a fi dominant şi agresiv. Această formă extremă a energiei masculine este ilustrată perfect de soldaţii înarmaţi şi agresivi, gata oricând să te calce în picioare. Impresia că lumea în care trăim este dominată de energia masculină este dată de imaginile cu care suntem bombardaţi zilnic de programele de televiziune, în care nu vedem decât forme extreme ale acestei energii. De fapt, chiar acesta este şi scopul manipulării. Forma negativă extremă a energiei feminine nu este mai puţin prezentă, dar se ascunde în culise, punând la cale evenimentele şi conflictele de care are nevoie forţa masculină extremă pentru a se manifesta în public.
Altfel spus, aceasta este energia pe care nu o vedem (ceea ce nu înseamnă că nu există), energia cu care operează agenţii Frăţiei Babiloniene şi pe care aceştia o simbolizează prin nume ca Semiramida, Isis şi celelalte. Ei ştiu foarte bine că energia feminină este forţa creatoare, fără de care nici chiar soarele nu ar putea exista, după cum obişnuiau să spună egiptenii. La fel ca orice altă formă de energie, şi forţa feminină este neutră în sine. Ea poate fi folosită în scopuri creatoare sau malefice, dar pentru asta trebuie să o stăpâneşti mai întâi. Aşa se explică simbolismul feminin care abundă în toate creaţiile Frăţiei. Aceasta nu doreşte să suprime energia feminină în sine, ci doar expresia ei pozitivă, echilibrată. Catedralele gotice şi bisericile creştine sunt pline de simboluri solare, astrologice, sexuale şi ale zeiţei. Porţile gotice uriaşe şi încrustaţiile din jurul lor reprezintă ilustraţii simbolice ale vulvei, multe având chiar un simbol al clitorisului în partea de sus a arcului. Ferestrele sunt construite după acelaşi model, îndeosebi cele în formă de trandafir ale catedralelor gotice orientate cu faţa către vest, considerată direcţia sacră a zeităţilor feminine. Pe alte biserici medievale s-au descoperit sculpturi care prezintă călugări şi preoţi care fac sex cu tinere fete şi care poartă pe cap măşti în formă de animale. Cu asta se ocupă sataniştii chiar şi în zilele noastre.
Simbolurile sheela-na-gig din vechile biserici, în special cele din Irlanda, reprezintă femei goale cu picioarele larg deschise, iar în interiorul altarelor s-au descoperit simboluri falice din piatră. Doamne, ce-ar crede vicarul dacă ar şti? Vasele în formă de scoică pentru „apa sfinţită” reprezintă alte simboluri ale zeiţei. De fapt, bisericile au fost construite integral ca nişte simboluri ale pântecului feminin. Pânzele de păianjen şi decoraţiile complicate din catedralele gotice (şi nu numai) se referă de asemenea la energia feminină a „zeiţei”, la forţa creatoare, intuitivă, care ţese soarta întregii lumi.
Din acest simbolism s-au născut legendele Femeii-Păianjen ale nativilor americani şi numele unor locuri sacre precum Spider Rock (n.n. Stânca Păianjenului) din Arizona. În cartea sa, Zodiacul secret, Fred Gettings prezintă mozaicul în formă de zodiac de pe podeaua din marmură a bisericii gotice din San Miniato, Florenţa, care datează din anul 1207. Gettings sugerează că biserica a fost construită cu scopul de a surprinde rezonanţa cu o conjuncţie rară a lui Mercur, Venus şi Saturn în semnul Taurului, la sfârşitul lunii mai a acelui an. Astrologia a fost practicată de la începutul istoriei cunoscute, fiind o artă foarte importantă pentru templieri, predată în şcoala din Chartres. Atunci când se duc la biserică, creştinii habar nu au că intră într-un „sanctuar păgân”, dar exact asta fac.
Templierii au avut relaţii strânse cu majoritatea monarhiilor vremii, mai puţin în Franţa. Datorită averii lor uriaşe, ei erau „proprietarii” tuturor regilor care păreau atotputernici, la fel cum Frăţia de astăzi este „proprietara” tuturor guvernelor naţionale. Templierii erau foarte apropiaţi de regele Henry II al Angliei, sponsorul catedralei din Glastonbury. Interesant este că faimoasa ceartă a lui Henry cu arhiepiscopul de Canterbury, Thomas Becket, s-a sfârşit prin venirea a doi cavaleri din Franţa, care l-au asasinat în interiorul catedralei, în anul 1170. Fiul lui Henry, Richard Inimă-de-Leu, era el însuşi templier, deşi nu recunoştea oficial acest lucru.El s-a folosit de preceptoriile şi de vasele templierilor, iar când a fost nevoit să fugă din Anglia ca să scape de ameninţările fratelui său John, a făcut-o deghizat în templier. A fost protejat de ordin şi s-a îndreptat către Ţara Sfântă, unde a luptat împotriva musulmanilor sarazini. Richard a vândut Ciprul (un fost centru fenician) templierilor şi s-a implicat în negocierile dintre aceştia şi corespondentul lor islamic, o societate secretă numită Asasinii. La ora actuală, acest cuvânt este folosit pentru a descrie un ucigaş. De fapt, el derivă din metodele cu totul particulare ale Asasinilor de a conduce prin răspândirea terorii şi a fricii. Se spune că asasin înseamnă „cel care utilizează haşişul”, căci se foloseau de acest drog pentru a atrage tineri nevinovaţi, convingându-i să ucidă în numele lui „Dumnezeu”, asigurându-şi astfel un loc în Paradis. O altă origine posibilă a termenului ar putea fi cuvintele hass (a distruge) şi asana (a pune capcane).
Asasinii au provocat un război terorist internaţional din cartierul lor general situat în munţii Alamut sau Cuibul Vulturilor, din Persia (Asia Mică/Turcia). În acest loc s-au descoperit elemente de ceramică decorate cu pentagrame şi cu simbolul vulvei feminine. În plus, ei purtau tunici albe şi eşarfe roşii. Asasinii, care continuă să existe şi astăzi, în forme uşor diferite, au apărut dintr-o sectă fondată în anul 1090 de un persan pe nume Hassan Sabah (o altă posibilă sursă a numelui lor), exact în perioada în care apăreau templierii, Cavalerii Vindecători şi Cavalerii Teutoni. Templierii şi Asasinii au colaborat de minune, deşi păreau că se află în tabere diferite. Această metodă a funcţionat dintotdeauna, fiind aplicată şi astăzi cu acelaşi succes: opinia publică este amăgită să creadă că dacă două tabere se află în război sau în conflict deschis, ele trebuie să fie neapărat duşmane. Dacă vrei să controlezi rezultatul unui joc, trebuie să controlezi ambele tabere. Pentru a reuşi acest lucru, trebuie mai întâi să îi convingi pe oameni că cele două tabere au lideri şi scopuri diametral opuse. Una din cele mai eficiente metode de manipulare ale Frăţiei constă în infiltrarea tuturor taberelor posibile, controlând astfel rezultatul final. Templierii erau foarte pricepuţi la acest joc. În timp ce îl escortau pe Richard Inimă-de-Leu către tabăra cruciaţilor, ei îl sprijineau din plin de fratele şi marele rival al acestuia, regele John. Templierii au fost forţa care a dus la semnarea Magna Carta-ei în anul 1215, graţie eforturilor lui Aymeric de St Maur, Marele Maestru al templierilor din Anglia şi cel mai apropiat sfătuitor al regelui John. Magna Carta a îngrădit multe din prerogativele regelui, dându-le astfel o putere şi mai mare templierilor şi conducându-i şi mai departe pe drumul către împlinirea marelui obiectiv al Agendei de a introduce „democraţia”, respectiv acea închisoare socială deghizată în libertate (înlocuirea controlului deschis cu cel sub acoperire). Eu nu susţin că toţi templierii aveau neapărat intenţii malefice. La fel cum se întâmplă însă în toate aceste societăţi secrete, în interiorul lor există diferite nivele de cunoaştere, cu diferite agende.
Scriitorul şi cercetătorul francez Jean Robin a ajuns la concluzia că Ordinul Templului era alcătuit din şapte cercuri exterioare, în care adepţii erau învăţaţi mistere „minore”, şi trei cercuri interioare în care ei erau învăţaţi „marile” mistere. Exact la fel stau lucrurile şi în cazul societăţilor secrete actuale. Marea majoritate a membrilor acestora nu au nici o idee despre ceea ce ştiu cei din vârful piramidei şi despre agenda lor reală.
Deşi erau atât de bogaţi, templierii erau scutiţi de taxe şi impozite (la fel ca fundaţiile Frăţiei din zilele noastre). Aveau propriile lor curţi şi controlau monarhi, oameni influenţi, afaceri şi ţări întregi. Metoda lor era de a-şi manipula „ţintele”, aducându-le într-o poziţie de dependenţă, de regulă prin şantaj sau îndatorare. În continuare, le puteau dicta orice doreau de la ele. Istoria se repetă. Edward I a împrumutat de la templieri sume mari de bani, iar regii Ioan şi Henry al III-lea erau datori vânduţi faţă de ei. La un moment dat, Henry şi-a plătit datoriile militare cu Bijuteriile Coroanei. Aceasta este o altă tehnică folosită de Frăţia Babiloniană inclusiv în zilele noastre. Ea manipulează războaiele, împrumută cu bani toate taberele, şi în final scot profituri uriaşe de pe urma ororilor pe care le-au creat în secret. Tot ea împrumută apoi ţările pentru a-şi reface societăţile, îndatorându-le şi mai tare şi ţinându-le şi mai ferm sub controlul său. Războiul este un instrument „minunat”, care îi permite să înlăture lideri incomozi şi să modifice graniţele în conformitate cu Agenda pe care o au. Dacă doriţi să înţelegeţi mai bine acest mecanism, priviţi cele două războaie mondiale din secolul XX. Bijuteriile Coroanei din perioada regelui John erau păstrate în Templul din Londra al templierilor, care a funcţionat pe post de trezorerie în timpul acestui rege, cât şi al regilor Henry II, Henry III şi Edward I.
Templierii colectau impozitele pentru papă şi pentru Coroană, plus impozitul numit zeciuială. Erau o organizaţie privată cu o agendă secretă, care aduna impozitele de la populaţie în numele altor persoane, o parte însemnată din acei bani fiind păstraţi pentru sine ca dobândă la împrumuturile masive acordate lor. Se spune că erau neîndurători cu rău platnicii. Aceste metode sunt folosite şi astăzi în întreaga lume. Cât despre faimoasele jurăminte de castitate şi sobrietate, acestea era în cea mai mare parte ipocrizie curată. Una din expresiile consacrate pentru beţie în Anglia medievală era: „a bea ca un templier”. Când era însă vorba de afaceri serioase şi de bani mulţi, erau la fel de neîndurători cu ai lor ca şi cu populaţia exterioară. La fel se petrec lucrurile şi astăzi, atunci când diferiţi membri ai Frăţiei sau lacheii acestora ies afară din rând. În Franţa, centrul templier din Paris era trezoreria regală, iar monarhia franceză le era datorare vândută.
Se pare că unul din regii francezi, Philippe IV (cunoscut sub numele de Philippe cel Frumos) s-a săturat şi s-a decis să îi distrugă pe templieri în octombrie 1307. Cel puţin, aceasta este versiunea oficială. În realitate, lucrurile sunt mult mai complicate, şi au avut implicaţii serioase asupra evenimentelor mondiale care au urmat. Voi recapitula pe scurt aceste lucruri. În anii de dinainte de sosirea în forţă a templierilor din Franţa, campania împotriva englezilor a lui Robert de Bruce fusese dezastruoasă. El a fost forţat să se refugieze în munţii Perthshire, iar apoi în Argyll. De aici, s-a îndreptat către Kintyre şi către nordul Irlandei.
Bruce avea legături foarte strânse cu Ulster-ul şi deţinea pământ în această regiune. Titlul său, de conte de Carrick, poate fi văzut şi astăzi în numele din această parte a Irlandei, de pildă în Carrickfergus. Populaţia din Ulster are legături politice şi de sânge vechi cu scoţienii, îndeosebi cu cei din vestul Scoţiei, deşi manipulările i-au făcut să se lupte de multe ori cu aceştia. Până în zilele noastre, principala temă de conflict sunt neînţelegerile dintre irlandezi (catolici) şi irlandezo-scoţienii (protestanţi) care s-au mutat în Ulster din Scoţia. Aceste conflicte sunt încurajate şi manipulate de Frăţie prin oamenii infiltraţi de aceasta în cele două tabere. Cu ajutorul familiilor nobile irlandeze, Bruce s-a întors în Scoţia în 1307, anul masacrului templierilor din Franţa, şi s-a trezit luptându-se împotriva unui nou rege englez, Edward II, care l-a înlocuit la tron pe Edward I. Campania lui Bruce a prins putere datorită sprijinului şi armelor furnizate de templierii din Franţa şi a culminat în bătălia de la Bannockburn, de lângă Stirling Castle, purtată în Ziua Sfântului Ioan Botezătorul (Ziua lui Nimrod), 24 iunie 1314. Scoţienii au reuşit să-i respingă pe englezi după o zi de lupte, prin sosirea unei forţe de călăreţi „necunoscuţi” care le-au sărit în ajutor. Din motive rămase neexplicate până astăzi, englezii au intrat în panică şi au luat-o la fugă, văzând aceste întăriri neaşteptate. Cu siguranţă, ca să genereze o asemenea reacţie, trebuia ca noile batalioane să fie trupe de elită şi să fie uşor de recunoscut. Templierii îndeplineau ambele condiţii, aşa că soldaţii „necunoscuţi” nu puteau fi alţii decât ei – războinicii atât de temuţi ai cruciadelor, care s-au regrupat în Scoţia. Victoria de la Bannockburn avea să asigure independenţa Scoţiei pentru următorii 289 de ani. Printre cei care au luptat împreună cu Bruce în acea zi s-a numărat şi Sir William St Clair of Rosslyn. După moartea lui Bruce din anul 1329, a început dinastia Stuart. În timpul merovingienilor, regii francezi numeau şambelani ai palatului care să sprijine monarhia şi începând din perioada regelui David I, Scoţia a adoptat şi ea acest sistem. Şambelanii erau numiţi stewarzi regali şi poziţiile lor au devenit ereditare. Mai târziu, numele lor s-a schimbat în Stewart, care s-a transformat apoi în Stuart. La fel ca în cazul merovingienilor, aceşti stewarzi regali ereditari au sfârşit prin a deveni ei înşişi linia genealogică regală. Procesul a început după ce fiica lui Bruce s-a măritat cu Walter the Steward sau Stewart. După moartea lui Bruce, primul copil rezultat din această căsătorie a devenit Robert II al Scoţiei, primul rege din dinastia Stuart.
Una din creaţiile templierilor dezmembraţi din punct de vedere oficial a fost Ordinul Jartierei, primul ordin cavaleresc, introdus de Edward III în anul 1348 şi condus şi la ora actuală de monarhia britanică. Acest ordin este o altă instituţie a Elitei Frăţiei Babiloniene şi este consacrat „Fecioarei Maria, adică lui Semiramida/Ninkharsag. În timpul lui Edward, întrunirile ordinului se făceau într-o cameră specială a Castelului Windsor, în jurul unei mese creată după modelul celei din legenda Regelui Arthur. Castelul Windsor este construit pe un vortex energetic extrem de puternic, considerat sacru, şi este locul în care satanistul şi reptilianul Henry Kissinger a fost făcut cavaler de regină. Aceasta susţine deschis Agenda Frăţiei şi una din cele mai importante instituţii prin care operează este Ordinul Jartierei. Numele lui Edward III era Windsor, şi când actuala familie regală s-a decis în timpul Primului Război Mondial să îşi schimbe numele german într-unul englezesc, din raţiuni de public relations, ea a ales numele de Windsor, după cel care a fondat acest ordin cheie al Frăţiei. Însemnul Ordinului Jartierei este un colier de trandafiri roşii intercalaţi între 26 de verigi de aur, care îi simbolizează pe cei 26 de cavaleri, împărţiţi în două grupuri de câte 13. Ordine similare au apărut şi în Franţa, sub nume precum Ordinul Stelei, Ordinul Lânii de Aur şi Ordinul Sfântului Mihail. Francmasonii actuali nu sunt decât templierii şi membrii Prioriei Sionului de altădată sub un alt nume, iar Biserica lui Iisus sau iezuiţii are la bază aceeaşi structură ca şi templierii şi s-a înfiinţat cu acelaşi scop. Iezuiţii şi Cavalerii de Malta sunt societăţi secrete care deţin şi manipulează cunoştinţe ezoterice secrete, deşi la suprafaţă pretind că sunt romano-catolici şi „creştini”. Ei fac la ora actuală exact ce au făcut templierii în vremea cruciadelor, controlând împreună cu gradele superioare ale illumiților Vaticanul, pe papă şi întreaga biserică romano-catolică. Cu alte cuvinte, ei controlează simultan ambele tabere, atât cunoaşterea ezoterică ascunsă cât şi Biserica, ce condamnă această cunoaştere, afirmând că este opera diavolului. În acest fel, ei patronează întregul joc, care se apropie de sfârşit, dacă nu ne vom trezi la timp. Un exemplu evident al acestei afirmaţii este ceea ce s-a petrecut după măcelul templierilor ordonat de papalitate. În anul 1312, toate pământurile şi toate proprietăţile templierilor au fost dăruite de papă „rivalilor” acestora, Cavalerii Vindecători ai Sfântului Ioan, numiţi ulterior Cavaleri de Rodos, iar la ora actuală Cavaleri de Malta (ramura catolică) şi Cavalerii Sfântului Ioan (ramura protestantă). În realitate, ambele tabere reprezentau aceeaşi forţă, la fel ca şi Cavalerii Teutoni. Cu toţii erau implicaţi în aceleaşi operaţiuni, inclusiv bancare, şi foloseau aceleaşi metode lipsite de scrupule pentru a-şi atinge ţelurile. Timp de mai bine de 200 de ani, până la mijlocul secolului al XVI-lea, cavalerii vindecători şi templierii au făcut parte dintr-un ordin mixt. De altfel, nici chiar după dispariţia templierilor, foarte multe pământuri şi proprietăţile lor nu au fost preluate de cavalerii vindecători, deşi le-au fost oferite. Templierii şi-au restabilit influenţa în Franţa pe la jumătatea secolului al XV-lea, sub numele de Gărzi Scoţiene. Când Robert de Bruce a fost instalat ca rege necontestat al Scoţiei, el a semnat un pact cu Charles IV al Franţei, refăcând astfel „vechea alianţă”, după cum era cunoscută. Acest lucru nu este deloc surprinzător, dacă ţinem seama de faptul că liniile genealogice care controlau Scoţia, inclusiv Bruce şi Sinclair-ii, au venit din Franţa şi din Flandra. În anul 1445, regele Charles VII a creat prima armată de-sine-stătătoare din Europa după templieri. De fapt, aceasta era alcătuită chiar din templieri, căci mândria armatei lui Charles era Compania Scoţiană, care mergea în frunte la toate paradele militare. Chiar mai puternică şi mai influentă era însă Garda Scoţiană de elită, alcătuită din 33 de soldaţi, număr ezoteric extrem de semnificativ, care va apărea mai târziu în cele 33 de grade ale ritului scoţian al francmasoneriei. Garda Scoţiană avea misiunea de a-l păzi pe rege, mergând până acolo încât membrii ei dormeau chiar în dormitorul acestuia. Să sperăm că nu toţi 33! Ori de câte ori garda trebuia mărită, se adăugau multipli de 13, un alt număr ezoteric care ţine cont de legile numerologiei, aflat la loc de cinste în rândul templierilor. Comandanţii Gărzii Scoţiene deveneau automat membri ai unei societăţi secrete numită Ordinul Sfântului Mihail, care şi-a creat mai târziu şi o ramură în Scoţia. Un alt secret al manipulării actuale constă în faptul că oameni care operează sub o anumită „mască” fac simultan parte şi din altele, uneori chiar foarte multe la număr, care slujesc însă aceeaşi Agendă. Ca de obicei, Garda Scoţiană (templierii) stăpânea la perfecţie această tehnică a Calului Troian. Ei s-au infiltrat şi au preluat controlul asupra administraţiei Franţei în calitate de „consilieri” şi „ambasadori”. Charles era marioneta lor, iar numele acestor membri de elită ai Gărzii Scoţiene ne sunt deja cât se poate de familiare: Sinclair, Stuart, Hamilton, Hay, Montgomery, Cunningham, Cockburn şi Seton. Acestea au fost familiile care au venit în Scoţia din Franţa şi Flandra, putând să-şi stabilească arborele genealogic până în perioada zeilor Anunnaki. Ei au preluat puterea asupra Scoţiei, iar acum se regrupau în Franţa. Garda Scoţiană a fost o altă grupare care a deţinut cunoaşterea secretă şi a acţionat în favoarea Agendei templiere, practicând inclusiv ritualurile satanice de care au fost acuzaţi templierii. Nu s-a schimbat nimic, decât numele. Un membru actual al familiei Montgomery le-a spus autorilor cărţii Templul de pe vremea Gărzii Scoţiene s-a format un ordin în care toţi membrii de sex masculin ai familiei Montgomery erau automat eligibili. Numele acestuia era Ordinul Templului.
Tot din această reţea făcea parte şi Casa de Lorraine din regiunea situată la graniţa dintre nordul Franţei şi Germania. Cel mai important membru al acesteia a fost ducele de Lorraine cunoscut ca Rene d’Anjou, născut în anul 1408. El a devenit mare maestru al Prioriei Sionului la vârsta de zece ani, sub tutela unchiului său, Louis, cardinal de Bar, până la împlinirea vârstei de 20 de ani. Familia acestuia era una dintre cele mai importante linii genealogice reptiliene. Printre titlurile lui Rene d’Anjou se numărau: conte de Provence (în regiunea Rennes-le-Chateau), conte de Guise, duce de Anjou, rege al Ungariei, rege al oraşului Napoli şi al Siciliei, rege al Aragonului, Valenciei, Majorcăi şi Sardiniei, şi titlul simbolic de rege al Ierusalimului. Acesta din urmă este extrem de important pentru Frăţie. La ora actuală, titlul de rege al Ierusalimului urmează să-i revină reptilianului Karl von Habsburg, al cărui nume echivalează din punct de vedere numerologic cu 666. Una din fiicele lui Rene d’Anjou s-a măritat în anul 1445 cu regele Henry IV al Angliei şi a jucat un rol important în Războiul celor două Roze, în care trandafirul roşu al lui Henry de Lancaster s-a încrucişat cu cel alb al lui York, în anul 1455. Rene d’Anjou avea conexiuni cu toată lumea şi a fost o figură clasică a Frăţiei, aflată în centrul unei reţele vaste în formă de pânză de păianjen. Cu titlu de exemplu, două din numele faimoase ale istoriei cu care a avut legături au fost Cristofor Columb şi Ioana d’Arc. La un moment dat, el chiar s-a folosit de Cristofor Columb, iar semnificaţia enormă a acestei operaţiuni vă va deveni clară cât de curând. Din câte se pare, Ioana d’Arc s-a născut ca supus al lui Rene d’Anjou în ducatul Bar. Potrivit istoriei oficiale, în anul 1429 ea şi-a anunţat „misiunea divină” de a salva Franţa de invadatorii englezi şi de a se asigura că Charles va deveni rege al Franţei, lucru care s-a şi întâmplat (el a devenit regele Charles VII). Ioana d’Arc a cerut o audienţă la socrul lui Rene d’Anjou, iar când întâlnirea a avut loc, Rene a fost de faţă…Pentru a-şi împlini misiunea, le-a spus ea celor doi, potrivit versiunii oficiale, avea nevoie de un cal, de Rene şi de „câţiva oameni de ispravă care să o ducă în Franţa”. Istoricii care au ţinut cronica vieţii lui Rene sugerează că acesta a părăsit-o pe Ioana pentru a se întâlni cu Charles şi că a fost de partea ei în victoriile pe care le-a obţinut împotriva englezilor, în urma cărora Charles a ajuns pe tronul Franţei. Ei nu ţin cont de oscilaţiile lui din anii 1429-1431, când Ioana d’Arc s-a aflat la apogeul puterii sale militare. În cele din urmă, Ioana d’Arc a fost arsă pe rug de Inchiziţie sub acuzaţia de vrăjitorie şi dovezile indică cu claritate că întreaga poveste oficială nu este altceva decât o altă perdea de fum. Nu ştiu cine poate să creadă că o fată tânără provenită dintr-o pătură săracă a bătut la poarta atotputernicilor aristocraţi, iar aceştia nu numai că au primit-o, dar au şi susţinut-o să declanşeze un război împotriva Angliei. Da, sigur! Cel care s-a aflat de la bun început în spatele campaniei militare a fost Rene d’Anjou, povestea Ioanei d’Arc nefiind decât un basm (creat după legenda „Fecioarei din Lorraine”) menit să ascundă din nou realitatea.
Rene d’Anjou a fost responsabil de apariţia crucii de Lorraine (două linii orizontale care intersectează o linie verticală). Simbolul crucii duble avea să fie folosit mai târziu de anumite grupări ale bisericii creştine şi el stă la originea expresiei: a fi double-crossed (n.n. textual: tras în piept, păcălit) sau manipulat. Acest simbol a fost adoptat mai târziu de Frăţia reptiliană, şi la ora actuală poate fi văzut pe logo-ul gigantului petrolier Exxon, controlat de directorii americani de ramură al Frăţiei, familia Rockefeller. Rene d’Anjou era foarte versat în cunoaşterea ezoterică şi era un adept al legendei regelui Arthur şi a Graalului. Averea sa uriaşă şi conexiunile din Italia i-au permis să strângă relaţiile cu Nobilimea Neagră şi cu celelalte familii aristocratice. A încurajat traducerea cunoaşterii egiptene şi greceşti străvechi în limbile europene, care avea să stea la baza declanşării Renaşterii. La curtea lui Rene d’Anjou se afla şi un astrolog pe nume Jean de Saint-Remy, şi, potrivit mai multor surse, tot el a fost bunicul celui mai faimos medium-astrolog al tuturor timpurilor, Nostradamus. Această ipoteză pare logică, întrucât în secolul XVI Nostradamus a fost foarte apropiat de Casa de Lorraine şi de Casa de Guise (din aceeaşi familie), în perioada în care cele două case au declanşat un val de asasinate împotriva rivalilor lor, în încercarea nereuşită de a pune mâna pe tronul Franţei. De altfel, chiar numele lui îi trădează originea. Numele real al lui Nostradamus a fost Michel de Notre Dame: Mihai al Doamnei Noastre. Autorul şi cercetătorul francez Gerard de Sede, care se pare că avea contacte în interiorul Frăţiei, a declarat că Nostradamus a fost un agent al Caselor de Lorraine şi de Guise, folosindu-şi poziţia de astrolog la curtea Franţei pentru a manipula în numele acestora. De Sede sugerează în continuare că multe din faimoasele „catrene” ale lui Nostrdamus nu erau neapărat predicţii, cât mesaje, cifruri, tabele ale timpului, instrucţiuni şi o prezentare simbolică a unor evenimente şi grupuri din trecut. El susţine că Nostradamus a fost antrenat mult timp în Lorraine în artele ezoterice, înainte de a fi trimis la curtea duşmanilor acestei case, şi că în această perioadă a avut acces la o carte străveche, pe învăţătura căreia şi-a bazat întreaga operă. Nu este de mirare că a fost considerat un astrolog strălucit, căci ştia lucruri pe care puţini oameni au avut vreodată privilegiul să le cunoască. În treacăt fie spus, Gerard de Sede afirmă şi el că linia genealogică merovingiană este de sorginte extraterestră, lucru care i-a atras condamnarea unanimă, dar eu sunt de părere că a avut perfectă dreptate. În cel mai rău caz, a fost o linie genealogică „regală” posedată şi controlată de reptilienii din regiunea inferioară a celei de-a patra dimensiuni.
În secolele XVI-XVII, un val de evenimente au accelerat brusc implementarea Agendei Frăţiei. Dimensiunile şi influenţa reţelei subterane de societăţi secrete au continuat să crească, astfel încât a devenit posibilă trecerea la o nouă etapă a planului de preluare globală a puterii. Rene d’Anjou a fost unul din jucătorii cheie care au stat în spatele Renaşterii, prin faptul că a permis şi a orchestrat – cu ajutorul contactelor sale din Italia, şi în special din Florenţa – traducerea, publicarea şi distribuirea lucrărilor greceşti, egiptene şi gnostice străvechi, inclusiv cele ale lui Platon şi Pitagora. Explozia artistică şi culturală care s-a produs a transformat viaţa claselor privilegiate ale Europei, iar puterea Bisericii a fost pusă la grea încercare. Ea a permis, între altele, înrolarea unui număr mult mai mare de oameni influenţi în reţeaua societăţilor secrete. Presiunea asupra establishment-ului bisericii a crescut şi mai mult după publicarea Manifestelor Rozicruciene între anii 1614-1616, documente elaborate de un grup secret de iniţiaţi din Germania şi Franţa. Aceştia au afirmat că lumea se va transforma cu ajutorul cunoaşterii ezoterice şi au prezis o nouă eră a libertăţii religioase şi politice. Biserica catolică şi Sfântul Imperiu Roman erau aspru înfierate. Şi totuşi, Ordinul Roza-Crucii sau Rozicrucienilor nu era o apariţie nouă pe scena europeană. După toate aparenţele, el a fost fondat cel puţin din vremea faraonului Thothmes III, în secolul XV î.Ch. Sigiliul personal al acestui faraon este folosit ca logo de literatura rozicruciană modernă. Un alt argument se referă la legăturile dintre rozicrucieni şi Curtea Regală a Dragonului din Egiptul antic.
